1 O! de ai fi fratele meu, care a supt la ţâţele mamei mele! Când te-aş întâlni în uliţă, te-aş săruta, şi nimeni nu m-ar ţine de rău.
2 Te-aş lua şi te-aş aduce acasă la casa mamei mele; ea m-ar învăţa să-ţi dau să bei vin mirositor, must din rodiile mele.
3 Mâna lui cea stângă să fie sub capul meu, şi dreapta lui să mă îmbrăţişeze! –
4 Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului: nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea. –
5 Cine este aceea care se suie din pustiu, rezemată de iubitul ei şi zicând: „Te-am trezit sub măr; acolo te-a născut mama ta, acolo te-a născut şi te-a făcut ea”? –
6 Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca Locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.
7 Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece; de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste, tot n-ar avea decât dispreţ.
8 Avem o soră micuţă care n-are încă ţâţe. Ce vom face cu sora noastră în ziua când îi vor veni peţitorii?
9 Dacă este zid, vom zidi nişte zimţi de argint pe ea; dar, dacă este uşă, o vom închide cu o scândură de cedru. –
10 Eu sunt un zid, şi ţâţele mele sunt ca nişte turnuri; în ochii lui am fost ca una care a găsit pace.
11 Solomon avea o vie la Baal-Hamon; a închiriat-o unor păzitori; şi fiecare trebuia să aducă pentru rodul ei o mie de sicli de argint.
12 Via mea, care este a mea, o păstrez eu. Ţine-ţi, Solomoane, cei o mie de sicli, şi două sute fie celor ce păzesc rodul! –
13 Tu, care locuieşti în grădini, nişte prieteni îşi pleacă urechea la glasul tău: binevoieşte şi fă-mă să-l aud! –
14 Vino repede, iubitule, ca o căprioară sau ca puiul de cerb pe munţii plini de mirozne! |
